Dacă fiecare bec aprins, din fiecare bloc, din fiecare oraș, e un suflet trist?
Dacă fiecare lumină plăpândă e un strigăt de ajutor?
Dacă e durerea cea care luminează?
Ce neajutorați sunt oamenii și-or fi spunând stelele,
Nici să sufere singuri nu știu
Au nevoie de stelele alea false, ce ne imită în fiecare noapte…
Iar ziua poartă măști, zâmbesc…
Oamenii sunt niște emoticoane vii,
Controlate când de creier, când de inimă, niciodată în sincron,
Când veseli, când triști, nu se înțeleg nici ei,
dar continuă…
Ciudate făpturi și oamenii ăștia,
Au prea-plin pentru orice, mai puțin pentru gândire,
Nu știu ce-nseamnă să gândești prea mult
Și cât de mult suferă din cauza asta…