Imaginează-ți că te uiți la un serial.
Acum gandește-te că vezi fiecare posibilă decizie a pesonajului tău favorit și cum se va desfășura acțiunea de acolo,
indiferent de cât de probabile sau improbabile ar fi deciziile și acțiunile, tu le vezi.
Obositor, așa-i?
Acum imaginează-ți că ești acel personaj principal și toate astea se deruleaza constant în mintea ta, acțiuni trecute, prezente, posibile…
Vezi punctele de suspensie?
De acolo începe totul, din punctul în care ceva e incert.
E incredibil cum poți să trăiești în mintea ta toate scenariile ce s-ar putea întampla.
Cât de mult m-am certat cu oamenii pentru că în mintea mea deja facuseră lucruri pe care nici nu aveau de gând să le facă, sau poate…
Poate după “Te” urma “iubesc”, nu “urăsc”
chiar putea fi o veste bună…

Poate…

Iar apoi te decizi că nu mai interpretezi nimic.
E simplu, nu mai doare
Devii spectatorul propriei vieți.
Pierzi șanse, oameni, pentru că ai decis că nu-ți mai pasă…
Și o iei de la capăt, ajungi să nu-ți dorești decât ca oamenii să-ți zică exact ce vor și, dacă se poate, tot.
Dar nu se poate, iar încrederea ta e ca un sac peticit, crezi că va ține ce ai de cărat, dar mereu știi că dacă s-a rupt o data, o poate face iar…
La fel și oamenii… Dupa ce te-au mințit o dată, o pot face iar
De asta te temi de tot ce nu ți se spune, poate e, iar o minciună…

Poate…

Cine știe, poate vor învăța și oamenii să zică tot, e mai ușoară povara adevarului, decât cea a posibilității…