Ea: De ce nu zâmbeşti niciodată?
El: Nu ştiu cum se face…
Ea: Cum adică nu ştii?Am văzut o poză cu tine de când erai mic, aveai un zâmbet superb!
El: Atunci nu cunoscusem lumea…
Ea: Şi acum o cunoşti?
El: E imposibil să cunoşti lumea , dar am o părere formată.
Ea: Şi nu găseşti nici un motiv să zâmbeşti în lumea asta mare?
El: Nu prea!Ar trebui?
Ea: Nici eu nu te fac să zâmbeşti?
El: Tu mă faci fericit, acum…
Ea: Nu te mai înţeleg!Eşti un ciudat!
El: Ştii asta de când m-ai cunoscut.
Ea: Şi îmbrăţişările mele?
El: Le ador!
Ea: Tu mă iubeşti?
El: Da!
Ea: Atunci zâmbeşte-mi ca în poza aia de când erai mic!
El (zâmbind) : Eşti mulţumită?
Ea: Ai un zâmbet frumos. De ce nu-l arăţi lumii?
El: Ce să facă lumea cu zâmbetul meu?
Ea: Mie mi-a făcut ziua mai bună!
El: Sunt un ciudat, cum ai spus tu …lumii nu-i pasă de mine.
Ea: Eu sunt aici, te îmbrăţişez şi azi şi mâine , cum am făcut-o ieri şi cum o voi face mereu! Doar zâmbeşte-mi!
El: Dacă fericirea ta ,stă în zâmbetul meu , iar a mea în îmbrţişările tale, vom fi fericiţi pe veci…
Ea: Aşa e…
El: Ce bine ar fi să fie aşa simplu…