Ştiţi momentul ăla de nebunie când ai vrea să fugi oriunde vezi cu ochii.. numai unde eşti să nu fii? Ei bine, eu am unul aproape zilnic,îmi vine să ies din şcoală şi să  merg tot drept oriunde mă duc paşii, undeva unde să pot visa, undeva unde să fiu eu, mereu îmi imaginez ce bine ar fi să zbor, să sar pur şi simplu pe geamul clasei şi să colind lumea, iar apoi îmi amintesc de “Marile mele iubiri” , adică acele fete care sunt speciale pentru mine pentru un timp şi pentru care sunt mereu invizibil, problema e că perioada de timp e destul de lungă şi deci dorul de zbor se întâlneşte cu cel de dragoste şi lumea mea de vis se năruie… visarea nu e tocmai permisă în ora de mate ,când sufletul îţi strigă “Sunt liber!”, iar raţiunea se uită pierdută la ceas aşteptând izbăvirea…
E greu , e greu să stai  mereu de unul singur sub lună şi să visezi la iubiri imposibile, dar unii nebuni pot face asta zilnic şi din tristeţea lor ai putea hrăni o lume….
Cu sufletul strigănd vă salută,
Un nebun…