Toamna se scurgea lin din frunzele copacilor abia căzute,
Fiecare nuanță de galben, auriu, roșcat, urme rătăcite de verde,
se prelingea pe hainele mele înfiripându-se tăcut direct la mine-n suflet,
Parcul devenise un sanctuar în care mă afundam tot mai mult…
Nebunia orașului ce parcă nu se mai oprește din a te izbi de clădirile seci,dispăruse…
Pentru prima oară, după multe încercări eșuate simțeam adevărata vibrație a Clujului,
Simțeam Clujul veșnic ce mă îndemna la viața, paradoxal, într-o zi de toamnă,
Natura parcă mergea la somn ca să mă pot trezi eu…
Multe paradoxuri în cea mai frumoasă zi de toamnă din viața mea…
Pe banca ce-mi devenise loc de meditație, stătea cu privirea blajină,
parcă dintotdeauna un bătrân, care simțea ca mine.
Puteam paria că vine direct din orașul autentic ce se pierduse sub haosul urban,
N-am schimbat nici o vorba, dar privirile noastre au transmis totul,
Mi-a alinat tristețea ce-mi cuprindea sufletul, preschimbând-o într-o spernță, contagioasă,
Îmi amintea de bunicul pe care l-am lăsat, acasă…cu gândul la mine…
Copacii mă salutau respectuos pe fiecare alee, iar vântul îmi mângâia obrajii…
Așteptam plin de speranță surprizele pe care Clujul urma să mi le aducă în cale.
Seara se lăsa ușor plină de mister, iar în aer se insinua un parfum ce-mi trezea toate simțurile,
O pereche de ochi superbi din care venea spre mine noaptea plină de mister
și un păr de culoare cafelei, erau cadoul Clujului în seara tomnatică ce mă învăluia.
Menită să-mi apara în cale chiar când nu mai speram nimic, s-a prefăcut într-o amintire dragă,
lângă restul amintirilor ce m-au făcut să nu ma pierd de tot în nebunia frumoasă,
pe care doar acest oraș o poate găzdui…
0 Comments