Sunt convins că suma viciilor unui om e constantă,
Dar dacă e la fel şi cu oamenii din viața noastră?
Uneori simt că lumea mea se aglomerează,
Oamenii continuă să intre, încălțați, plini de noroi şi încărcați cu bagaje…
Mulți vin, puțin rămân…
Triajul e natural… toți lasă amintiri în urmă
Mi-am imaginat amintirile ca pe nişte tablouri făcute de oameni pe pânza sufletului meu,
Fiecare îşi conturează autoportretul,
Unii pun mai multă vopsea, alții mai puțină,
Unii apasă, vrând parcă să străpungă sensibila pânză,
Alții aruncă puțină vopsea şi fug….
Toți pleacă, mai devreme sau mai târziu,
Dar tablourile… rămân… unele o zi, două,
O lună, un an, o viață…
Am încercat să le şterg cu lacrimi,
Le-am retuşat iertând…
Le-am desenat mustățiși am râs
Au revenit, au reparat, au stricat, au plecat…
Cred că viața mea e un tren cu locuri limitate…
Nu ştiu cine va urca, nu ştiu cine va coborî, nu știu când
Ştiu că biletul îl vom plăti amândoi,
Şi-mi va lăsa un tablou…
Bine-ar fi să mă pot picta frumos în viețile oamenilor,
Iar ei să picteze frumos în viața mea…