Câte necunoscute ar trebui să elimin din ecuația existenței mele, să ajung să te cunosc?
Câte limite, absurde, fără sens, ar trebui să depăşesc, doar ca să te cunosc o clipă? 
Te-am văzut de mii de ori, iar ochii tăi… 
Au trecut, demult, bariera sufletului meu… 

Era o vreme când credeam că privirile noastre fac dragoste de câte ori se întâlnesc, 
Culori complementare, ale genezei cerului şi firului de iarbă, 
Eu vedeam un infinit de antiteze perfecte, tu, un nebun ce te privea prea insistent…
Poate ar trebui să păstrez toate necunoscutele, cu excepția uneia,
Poate ar trebui să te elimin doar pe tine din ecuația mea
Poate dacă te-aș înlocui cu o constantă frivolă,
Aș simți și eu o creștere exponențială a fericirii,
Ce bine-ar fi dacă aș reuși să determin mecanismele ce mă fac să sper,
Mi-aș muta puțin centrul de interes pe ceva mai palpabil,
E amuzant cum nu sper atât de puternic la nimic altceva…
E dureros, amuzant e… nu e nimic amuzant în condiția mea,
Dar totuși râd, eliberator râsul ăstă, ușor bolnav, ușor nebun…
Ușor de zis, greu de făcut…
Bine c-ai venit, păcat că n-ai plecat,
Oare cât va  mai trece până să spun că te-am uitat?