Da, câteodată parcă aș vrea statuie,
Câteodata, văd roșu de furie
Uneori văd viața doar în gri,
Da, mă enervez din mici prostii,
Și-mi mai înec amarul in paharul de whiskey

Da, sunt dur când vine vorba de onestitate,
Și mi-ar plăcea să am mereu dreptate
Aș vrea să nu mai fie lucrurile complicate,
Uneori regret c-am zis, c-am tăcut…

Arunc cu vorbe în neant, rănesc, regret…
Și-o iau de la cap… Și totuși?
O fi așa de greu, oare, să zicem fiecare ce ne doare?
De ce-i sinceritatea handicap?
De ce numim diplomație lipsa de tărie?
De ce orice cuvânt naște o dilemă?
De ce nu avem subiect, și predicat, și punct?
De ce mereu în ganduri trebuie să mă afund?

De unde atâta lipsă de reciprocitate?
De ce e mai mereu cu dublu sens?
De ce ma simt mereu pe contrasens?

Cateodata mi-aș dori să știu să tac,
Dar să nu mai fiu nici eu onest cu mine?