Am avut mereu probleme cu coloana vertebrală, şi la propriu şi la figurat, adică pe lângă nişte dureri de spate permanente am avut mereu principii morale şi etice inadaptate lumii în care trăiesc.

            Am fost mereu prea matur când toţi cei de vârsta mea erau copii, am fost prea îndrăgostit când toţi erau singuratici dar am fost mereu dintr-o bucată, sau aşa cred eu. De un lucru sunt sigur: am spus “Te iubesc” după o lungă chibzuinţă şi “Te urăsc” cu un motiv întemeiat. Calitatea mea de vertebrată m-a oprit mereu să mă îndoi dupa adierea vântului, nu m-am schimbat la rău sau la bine. Nu am spus ca sunt mai presus de un superior al meu, după ce l-am linguşit. Am fost, sunt şi sper că voi fi în continuare o problemă, un ghimpe în coasta celor ce făceau ceva imoral, cu bună ştiinţă, prin simpla mea prezenţă.

            Eram mereu atât de diferit de majoritatea celor din jur în câteva privinţe încât credeam că eu sunt cel anormal şi imoral. Am avut dreptate doar pe jumătate,        într-adevar sunt anormal dar nu şi imoral în aceste privinţe.

Credeam şi cred că, afecţiunea odată mărturisită, trebuie demonstrată, iar odată ce a fost demonstrată , rămâne afecţiune. Într-adevăr nu ştiu şi nu cred că cineva ştie ce e afecţiunea, de ce se formează şi de ce o simţim, dar ştiu că se bazează cel puţin pe respect şi egalitate. Am acest principiu de când mă ştiu, nu ştiu cum, dar concepţia aceasta despre afecţiune a fost mereu în mine, în minte şi în suflet , dar am început să văd în jurul meu, în media şi între cei de vârsta mea relaţii apărute peste noapte şi sfârşite brusc, în jurul cărora s-au creat telenovele interminabile care angrenau mereu personaje noi. Atunci am început să am îndoieli în privinţa mea, îmi spuneam că nu se poate să nu fie bine şi corect dacă mulţi oameni fac acelaşi lucru, în mod repetat. Primul semn că totuşi principiul meu e bun a fost familia, eram sfătuit mereu să mă comport după regulile ştiute şi să fiu “eu”. Nu mai ştiam ce înseamnă “eu” dar am rămas neschimbat şi am aşteptat. Miracolul s-a produs când o persoană mi-a spus       “ Nu înţeleg cum poţi să te depărtezi de o persoană după ce ai ţinut o vreme la ea!” Răspunsul după părerea mea e simplu: nu poţi…decât dacă ai fost rănit de acea persoană, dar şi asa e greu. Sau dacă nu ai ţinut deloc. Am fost mereu conştient că vorbesc din ceea ce vede şi simte un adolescent ca mine.