Postarea trecută vă povesteam ceva de prin anul I de facultate, iar azi vă voi spune o întâmplare de prin anul II. Eu am terminat la facultatea de calculatoare, adică acolo unde în generația mea a fost o concurență de aprope 5 pe un loc. Pentru că cel puțin teoretic eram printre cei mai buni studenți din universitate, toată lumea, mai ales profesorii aveau așteptări destul de mari de la noi, puțin prea mari pentru gustul meu…

Undeva prin anul doi aveam o materie legată de electronică și senzori, materia chiar interesantă, profesoara de curs chiar de treabă, profesorul de laborator prea interesant ca să fie doar o mențiune așa că va primi cândva o poveste doar desre el, toate bune și frumoase, doar că nu prea ne străduiam noi la materia asta… Noi am fi vrut, dar eram mult prea stresați la restul… Inveitabil a venit momentul din an în care trebuia să învățăm pentru examen. Am intrat puțin în panică (puțin mai mult) când am văzut ce multă materie era de învățat. Am fost la pregătirea din seara anterioară examenului mai mulți ca la cursurile din timpul semestrului și am plecat ceva mai liniștit, trecerea examenului nu mai părea chiar așa de imposibilă.

A venit și momentul examenului, 2 amfiteatre pline, iar în anfiteatrul în care eram eu apăruseră o gașcă de supraveghetori ceva mai tineri decât doamna profesoară de la curs și cu vreo 10 ani mai mari ca noi și enervant de pisălogi în privința plagiatului. Să ne înțelegem, mi se pare foarte normal să stabilească niște reguli clare și să facă tot posibilul să nu se copieze, dar de acolo până la a introduce un stres inutil e cale lungă. Am înțeles din primele 5 ori în care mi-ai explicat să nu am telefonul la mine, să nu am calculatorul de buzunar modificat ca să copiez, să ma uit în foaia mea, să nu am mai mult de nu știu câte ciorne și toate celălalte reguli cu care mi-ai tocat nervii mei întinși deja oricum. Trebuie să menționez că eu nu știam oricum să copiez, așa că indiferent ce reguli mai inventau pentru mine era tot acolo, eram al examen să scriu fix cât îmi amintesc și gata….

După ce au venit subiectele și ne-am apucat de scris lucrurile au devenit și mai faine. Auzeam la fiecare 5 minute maxim: “Uită-te în foaia ta!”, “Srânge-ți foile că se uită colegu’!”, “Nu mai vorbiți!”. Devenisem mai atent să nu cumva să fac ceva suspect și să fiu data afară literalmente nevinovat. Pe la jumătatea examenului colegul din fața mea pleacă la baie. Instant a apărut un supraveghetor lângă mine pornit să se certe fără motiv. A venit, s-a aplecat până în dreptul meu și zice: “Se vede bine la colegu’ în foaie?” Moment în care am răspuns destul de nervos: “Nu știu că nu m-am uitat, dar dacă doriți mă uit acum și vă spun!” Cum ziceam, e perfect normal să vrei să nu se copieze, dar nu veni să faci glume proaste în mod gratuit când nu ai nici un motiv…. Cumva mă enerva destul de tare și diferența mică de vârstă dintre noi și supraveghetori. Îmi venea să zic: “Băh! Nu vi s-a uscat bine cerneala pe diplome și acum veniți să faceți pe torționarii cu noi? Cum v-ați fi simțit în locul nostru?”

Examenul era pe terminate, eu reciteam ce-mi amintisem să scriu și mă tot uitam prin subiecte poate poate îmi pică vreo fisă… Mi-a picat, dar nu pe subiect. Auzisem eu o melodie a lui Vasile Șeicaru numită “Domnule Maior”, care începea cam așa:

“Domnule maior, te-ntreb astazi ca-ntre frati
De unde vine fumul asta peste scunzi si peste nalti
Este fum sau e un praf dinspre Rasarit”

Decis că trebuie să mă răzbun în felul meu pe supraveghetori am început să scriu pe ciornă:

“Domnule supraveghetor, aș vrea să te-ntreb astăzi ca-ntrefrați
Ce v-ați fi făcut dacă-n locul meu erați…”

Și am ținut-o cu versurile cam o pagină A4, doar eram nervos și mai scriu și mare, nu mai știu ce am scris, iar telefon să fac poză paginii nu aveam. Regula era că se predau și ciornele. Cum examenul era pe terminate apăruse și doamna profesoară în sală zâmbitoare și împăciutoare așa că și supraveghetorii s-au mai calmat. M-am ridicat și eu să predau examenul și am pus ciorna cu versurile deasupra. Am lasat foile pe catedră și mă întorceam să-mi iau lucrurile când mă întreabă doamna profesoară: “Ce-i asta?” . Puțin speriat răspund : “Știți, eu când sunt stresat, scriu versuri și așteptând să-mi vină o idee pe subiect, mi-a venit asta.”. Începe doamna profesor să râdă și ia ciorna să o citească, preț de câteva minute s-a plimbat prin sală cu foaia în mână, iar la final a zis : “Să știi că nu e rau. Îmi dai voie să o trimit celor cărora le-ai dedicat-o?”. Cum era să zic nu? Am răspuns: “Da, am încercat să spun ce simt fără să jignesc și fără să vorbesc urât.”

Nu știu dacă versurile au ajuns la destinatari, că n-am întrebat niciodata, dar am trecut examenul deci cred că au fost destul de bune.

Ar merge și o morală la povestea asta: Spune-ți părerea într-un mod cât mai frumos și creativ, dacă nu jignești nu se poate supăra nimeni… mai ales când ai dreptate.

Explic a treia oară ca să nu fiu înțeles greșit. Sunt de părere că atunci când copiezi pentru un loc în cămin, pentru bursă sau pentru un loc la buget, nu ești cu nimic mai bun ca cei care fură banii statului Român, singura diferența e suma furată.