Am hotarat sa ii dau scrisoarea personal, desi as fi preferat sa nu fiu supus unui interogatoriu . I-am scris ca mi-ar placea sa ne intalnim ziua urmatoare . Mi-a raspuns surpinzator de entuziasmata si am stabilit locul si ora. Inima imi batea tot mai tare cu fiecare clipa care ma apropia de momentul adevarului. Ma simteam ca un suspect care isi asteapta procesul, ce urma sa-i schimbe cursul vietii. Orele pareau infinite. Mai ramasesera cateva clipe pana la intalnire ,iar  eu mai aveam de facut cativa pasi pana la locul de intalnire, cand am vazut-o luandu-si un foarte calduros ramas bun, de la un tanar pe care nu-l cunosteam. Am simtit cum cerul cade peste mine si ma afund in trotuar, disparand pe veci. Voiam sa am intorc si sa plec , s-o anunt ulterior ca nu am putut ajunge, din nefericire ma observase , a alergat la mine cu surasul ei copilaros si m-a imbratisat. Am ramas impietrit la fel ca zilele trecute, cand primisem aceeasi imbratisare de neuitat. Am mers ,dupa cum stabilisem la o cafea , am vorbit mult , am aflat cine e tanarul, dar nu-mi amintesc mai nimic din discutie, era o dulce tortura din care voiam sa scap. Inainte de plecare am cerut chelnerului o scrumiera si o bricheta. Am scos scrisoarea din buzunar si am aprins-o lasand-o sa arda in scrumiera. Am iesit din cafenea, luand-o in directii opuse.
Spre seara am primit un mesaj: “Am gasit ramasitele scrisorii in scrumiera, am primit mesajul, esti un om bun, dar nu esti ceea ce caut eu . Mi-ar placea sa ramanem prieteni “.
Mesajul mi s-a parut un gest frumos, de la un om care intr-adevar ma respecta , probabil intr-o zi nu foarte indepartata voi trece peste si lucrurile vor fi dinou cum au fost, dar un lucru este cert, copilul din ea este extraordinar , sper sa nu-l piarda, e particula ei de noblete.